Tara pe care o iubesc. Memorii din exil

In vremurile grele ale Primului Razboi Mondial a fost o regina care a stat la capataiul ranitilor si le-a purtat de grija napastuitilor. Aceasta regina pierduse ea insasi un prunc si-l lasase sa zaca sub o lespede pe care nu mai fusese timp sa se daltuiasca un nume. Mai bine de jumatate din teritoriul tarii sale fusese cotropit de inamic, iar guvernul si curtea regala trebuisera sa plece intr-un greu si nesigur refugiu in partea neocupata a tarii. Stia prea bine ca o regina nu poate fi luata prizoniera si ca trebuie sa lupte si sa le insufle curaj si celor plecati de acasa, si celor ramasi sub dusman. Asa s-a nascut sfasietorul poem in proza Tara pe care o iubesc, din pasiune, din datorie si din indemnul primit de la un mare istoric de a descrie, cu harul pe care nu multi suverani il au, locurile sale dragi: palatul si manastirea Cotroceni, castelul si padurile de la Sinaia, ruinele de la Comana, manastirile si culele din Valcea, gurile Dunarii, tarmurile Marii Negre si ruinele asezarilor antice. Regina era Maria, o printesa nascuta intr-o tara indepartata, care a reusit sa redea neinchipuit de bine farmecul tarii sale de adoptie, Romania.„In sinea mea ceva imi spunea ca glasul meu, ridicandu-se deasupra tuturor, era acum trebuincios celorlalti; deveniseram atat de neinsemnati, de zgribuliti, de neajutorati, iar in tinuturile noastre mai primitive ideea unei mame pe care sa o stii aproape, de care sa te sprijini, insemna o mare mangaiere, poate cea mai mare. Dar cum sa intri in legatura directa si apropiata cu poporul? Cum as putea eu, ca regina, sa imi fac glasul auzit de mii si mii de oameni?“