Sub mainile mele

Si asta am realizat dupa plecarea voastra, ca doar strigatele lor ma puteau hrani pana la capat. Pentru asta pregateam tot cadrul, pentru aria de incheiere, racnetul in care imi scufundam toate simturile. Ma balaceam in sunetul acela prelung si rasunator, gutural, cateodata gros, alteori subtire, ma scaldam in el ca un animal in noroi, cautand sa nu ramana nicio particica din mine neatinsa. Si totusi, de fiecare data, eram dezamagit. De fiecare data se termina prea curand, iar linistea imi lovea timpanul cu furie, dandu-ma cativa pasi inapoi. Cadeau prea repede, lesinau prea repede. Se predau neconditionat durerii, nu luptau pana la capat. Se abandonau mie, isi puneau trupul lipsit de vlaga la dispozitia mea, dar eu nu mai aveam ce face cu el, cu masa aceea de carne fara constiinta. Trebuia sa ii trezesc, sa o iau de la capat, usurel, sa ii aduc din nou sus, ca apoi caderea lor sa fie, poate, mai abrupta. Dar, mereu, acelasi lucru. Ceva lipsea. [...] De cand ai fost impins pe usa, mergand impleticit, cu mainile legate la spate si ochii acoperiti, am stiut ca esti tu.