Poeziilaprimamana

„Cautatorule de carti, opreste-te, tocmai ti se intimpla o clipa de care iti vei aminti si vei povesti peste ani: «Nu-l stia nimeni atunci, era prima lui carte.» «Cum sa nu-l stie nimeni? Pai, nu-l stiati din teatru si din filme?» «Nu. Era tanar de tot, abia scotea capul in lume. Nici nu terminase facultatea de teatru. Am pus mana pe carte, am rasfoit-o un pic si imediat am simtit ca e ceva acolo. Am luat-o si am inceput s-o citesc in drum spre casa. In tramvai, citeam si rideam de unul singur, de se uita lumea la mine.» Cautatorule de carti, crede-ma pe cuvant, asa va fi. Cind cumperi o carte cu autor necunoscut, mai ales o carte de poezie, e un fel de ruleta ruseasca, stiu. Eu am sa-ti spun acum, cautatorule de carti, ce eu stiu dinaintea ta, pentru ca am intilnit in drumul meu acest actor-poet. Andrei Hutuleac e un copil batran, oricum am aborda problema, pe orice cale a hartii din palma lui am incerca si citim adevaruri invizibile. Numele lui este o formula (al) chimica: «Hutu» – onomatopee de dat cu leaganul, de joaca si «leac» – substantiv vindecator pentru cel ce asista la joaca de orice fel a acestui artist. Fie ca e o joaca pe scena, fie ca e o joaca a gindurilor pe hirtie, a cuvintelor dindu-se huta. Hutuleac se ocupa mai mult cu a fi spectatorul obiectiv si amuzat al vietii lui, decit cu a-si trai viata. Si cum sta el asa spectator la viata lui – spectator platitor de bilet, bineinteles – din cind in cind simte nevoia sa traga niste constatari. Hut nu trage niciodata concluzii, el trage constatari. Astea-s poeziile lui Andrei Hutuleac. Constatari obiective despre viata care il traieste. Si cum viata lui Hut nu e o viata iesita din comun, cititorul de poezie hutulesciana are tot timpul senzatia ca ar fi putut scrie si el exact acelasi lucru ca Hut, daca s-ar fi gindit un pic mai mult. De fapt, n-ar fi putut, e doar sentimentul ala pe care ti-l dau lucrurile facute simplu si organic, sentimentul ca poti si tu, sau ca e si un pic din tine acolo. Si cind colo,