100 de zile pina la 1000 de ani

„Romantul Arei Septilici, suprarealist existential de inima albastra, cu filiatii in Gelu Naum, Urmuz si Eugen Ionescu, urmeaza o linie melodica ingenios orchestrata din instantanee prozopoematice care dau seama de tristetea cea de toate zilele, a autoarei, personajelor si cititorului, disimulata in giumbuslucuri metaforice, ganduri versificate, imagini surpate-n iluzii lingvistice…“ - Radu Aldulescu„Ara Septilici se arata inca din Fictiuni foarte sigura pe sine, deja posesoare a finetei stilistice care o caracterizeaza si astazi si deja manipulatoare dextera a mai multor formule textuale, in functie de efectele urmarite. [...] Dublul, un roman a confirmat din plin: e una dintre cartile de varf ale «noului nou val» al prozei romanesti recente, a anilor ’90-2000. [...] in simpatic-suprarealistele 100 de zile pana la 1000 de ani predomina nu veselia, ci tristetea, intr-o combinatie cu o uimitoare reteta, indecelabila: fara sa poti proba, fara sa poti demonstra, simti ca fluxul verbal disimuleaza imperfect stari din categoria celor depresive, ca in subtext vibreaza trairi patetice si interogatii esentiale. [...] Ramane un sentiment intens de tensiune existentiala. Ne este oferita o confesiune contorsionata, rasturnata in umor aproape negru. Marturisitoarea s-a ascuns, s-a efasat in spatele divagatiilor al caror sens nu e sa lamureasca lucrurile, ci sa le dizolve in frazari reflexive. Sa ne reamintim: «Gandul e mai important decat cel care-l gandeste»…“ - Ion Bogdan Lefter„Citesc cu mare greutate texte contemporane. Inghit tot mai anevoie povestea, asa cum a ajuns ea sa ni se falfaie azi peste tot. Mi-e cam greata de cuvinte si nu dau doi bani pe Timp. De aceea, ma bucur s-o stiu pe Ducesa Ara de Septilici, care mi-a cantat bucatele din Cantecele ei de Leagan, adunate in cartea de fata. Plecam de la ea in zori, cu o pofta de moarte deloc neglijabila, care ma facea vioaie si mirosea a ploaie. De ce sa ti se-ndoaie? Intr-o pauza publicitara eterna, sa mangaiem pisica Mald